Am coborât scările și doar privind necunoscuții din juru-mi , mi-am amintit de voi.Voi ,cărora v-am promis în urma jurămintelor o prietenie veșnică ce va fi dezlegată doar de sfârșitul trupurilor noatre.
Nu a fost așa.
Am clădit speranțe iluzorii despre ceva care din nou este iluzoriu.
Am crezut în poveștile din literatură în care distanțele, anii,schimbările ce interveneau , nu afectau poziția noastră unul față de celălalt.
Astăzi aleg să scriu despre voi,cei cărora în adolescența mea v-am oferit timpul meu,visul meu,durerea mea .
În ciuda faptului că nu am plecat de prea mult timp din locul în care am legat totul ,ruptura s-a provocat.
Nu mă judec după conceptul "într-o prietenie efortul vine din ambele părți "căci vă spun că nu a fost niciun efort între noi și de aceea nu a trebuit să aștept vreo venire.
Parcă ai uitat de toate cuvintele rostite I,la fel si serile in care stăteam indiferent de condiții pe scările de pe faleză D.
Așa cum ți-am înaintat regret în fața dezamăgirilor cu care viața te-a surprins A.
Îmi amintesc de acel trup mic ce în ciuda inocenței vârstei declanșa războaie printr-un simplu cuvânt.
Ți-am uitat timbrul din timpul refrenului "Copiliță fără minte".
Mi-e dor de dezbaterile din seara când încercam să-ți explicăm că toți cunoaștem ce înseamna vârful muntelui dar si adâncul prăpastiei și tot ceea ce trebuie să faci este să privești în sus,pentru că de acolo mereu vine lumina.Îmi alegeam atent cuvintele astfel să te fac să înțelegi câ dragostea de tată nu o vei găsi niciodată in brațele unui băiat oarecare.
Mi-e dor de cântecele tale ,mi-e dor de determinarea ta M.
V-ați legat de sufletul meu,ați fost martori și totuși...acum vă simt atât de departe.
Mi-e dor de voi toți, însă nu știu de ce sufletul meu simte o oarecare satisfacție pentru că sunteți atât de departe.
Voi oare vă amintiți?
Întoarceți-vă cu 5 ani în urmă.
Atunci nu mai simțeam nimic
din răutatea lumii în comparație cu
prezentul.
