Jurnal partea a XVIII-a. O iubire transformată în chin.

Îmi adun din nou gândurile și încerc să le pun aici.Le pun în ordine și realizez că un singur clipit îmi poate distruge pacea.
Mă oprescși îmi amintesc motivul pentru care trebuie să depășesc totul.
Iubesc.
Am gânduri care mă urmăresc deja de ani.Mă robesc la propriu, reușesc să îmi schimbe liniștea în tulburare.
Mă gândesc la fericirea mea .Încerc să o construiesc .Să o reconstruiesc.
Bucăți aruncate peste tot.Mare dezordine.
Încerc măcar.
E un pustiu în mine pe care nu-l mai înțeleg.Alerg după lacrimi de bucurie , zâmbete , clipe de fericire.
Când le găsesc , nu mă pot bucura de ele deplin.
Renunț la tot .
Vreau să pleci .Vreau să te las să pleci .Doar așa pot să mai găsesc fericirea , iubirea mea.

E prea multă durere în iubirea ce ți-o port.Prea mult chin .

Sometimes your heart needs more time 

to accept what your mind already knows.

Jurnal partea a XVII-a

       Îmi voi permite o clipă de vulnerabilitate și voi recunoaște cu durere ca deseori sunt geloasă pe propriile-mi amintiri.Mă doare să privesc în urmă și să găsesc momente pe care cu ușurință le-aș numi perfecte

De asemenea mă copleșesc imaginile in care plecai.                                  

Mă învinovățești adesea pentru percepția diferită pe care o am .

Când m-ai întrebat de ce scriu ți-am spus că unii oameni o fac pentru că nu pot spune ceea ce simt decât așa, în scris.

Așa cum unii au nevoie de psiholog , eu mă exteriorizez aici.

Înainte scriam din plăcere , acum pot scrie doar ceea ce nu îți mai pot spune.

Aceeași discuție, același scenariu .Tot noi.

Eu zdrobindu-mi firea , inima iar tu renunțând parcă mult prea ușor.

Ore scurse și finalizate printr-un te iubesc.

Atât mai am în minte după un asemenea efort.

Îți spun că este mai ușor să pleci .Este mai greu să repari.

Te rog din nou măcar să încerci.Atât îmi mai dă speranță.Prin naivitatea mea îi dau șanse iubirii ce ți-o port.

Mi-e greu să mă desprind de tine pentru că nimic din mine nu vrea să o facă.

Mintea mea este bolnavă de prea mult gunoi dar luptă pentru noi.

Inima mă trădează și te caută mereu.

Mi-e dor de pace , de liniște.

Ai fost mai departe și cu toate acestea ți-am simțit mereu îmbrațișarea .Acum parcă nu..Mi-e dor de ea.

Doar moartea aduce lipsa ta.

A murit iubirea ta?A murit iubirea noastra?

"Amintirile nu ne mai pot omorî; 

cel mult pot face o rană să doară şi 

să sângereze din nou."

Te-am lăsat să pleci iubindu-te

Ai plecat și nu te-ai uitat în urma ta.M-ai lăsat într-o agonie , cu întrebări ale căror răspunsuri nu pot să le mai dau.N-am știu niciodată să îți explic iubirea...Cel puțin iubirea mea...Acum parcă e moarte în jurul meu ...
Nu te mai simt în niciun loc.Am rămas doar cu regretul promisiunilor tale...
Nu îmi mai amintesc sărutul nici ultimul "te iubesc"...
Te-am lăsat să pleci iubindu-te.Acum ce mi-a mai rămas?
Numai ochii închiși ascunși de lume mai găsesc liniștea.Soarele îmi amintește al tău zâmbet...Noaptea , lumina ochilor tăi.Numai somnul îmi mai e prieten.
Ieri și azi și maine...Am invățat să accept al nostru "rămas bun"Să văd că ești pe un al drum...

Jurnal partea a XVI-a

M-a cuprins cu totul.
Nu mă doare nimic anume, şi totuşi mă simt bolnavă.
Gata!
S-a terminat.
Întorc privirea să citesc ultimul tău mesaj și caut în el iubire.Plâng din cauza bolii care îmi pare prea grea pentru trupul meu mic , pentru mintea mea prea încărcată.
Mereu trebuie să trăiesc zbuciumul .Mă cuprinde neliniștea pentru că îți iei rămas bun fără nici macar o clipa de reculegere pentru tot ce ți-am oferit.
În nebunia mea îți adresez întrebări chiar dacă ai plecat și parcă nu te mai văd.Poate sunt lacrimile de vină.
De ce îmi spui toate lucrurile acestea știind că mă doare?De ce mă ameninți cu faptul că niciodată nu voi fi a ta atât timp cât eu am crezut în promisiunea ta , în visul meu ?
De ce niciodata nu am meritat nici măcar puțin respect într-o astfel de situație și ți-ai luat "La revedere!" printr-un mesaj scurt și lipsit de orice fel de considerare pentru tot ce ți-am oferit eu mai frumos și mai bun?

Mă opresc să-mi stăpânesc tremurul.Îmi sterg lacrimile și intreb.
Chiar merit asta?

Chiar merit să-mi închei 2 ani în care tot ceea ce am fost eu , pentru că greșeala mea a fost că am început să trăiesc prin dragostea pe care tu mi-o ofereai , așa?Cu disprețul tău și dorința minții mele ca niciodată să nu fi existat?
De ce respectul tău trebuie mereu limitat de oricare altă situație față de care dacă aș cere o explicație aș fi deplasată?
De ce îmi spui ca eu sunt a ta pentru totdeauna iar azi mă rănești spunându-mi că nu am fost și nici nu voi fi niciodata ?Știai că asta m-ar distruge.
Am fost greșită deseori dar a existat un moment în care am fost capabilă să-ți ofer frumosul meu.Tu nu ții niciodata cont?
De ce trebuie să găsesc mereu justificare pentru tine prin asta ? Dar eu ?
Tu , iubitul sufletului meu .Ți-am spus că tu ești acela și tot ce am încercat să fac a fost să  lupt pentru noi iar tu? Tu nu-mi mai oferi nimic.
Trebuie mereu să plâng ca să te am ?

Răspunsul tău a fost:așa nu merge.Trecutul rămâne trecut.

Așa s-a terminat iubirea noastră.

S-a terminat.Asta e la trecut .